Adaptare după basmul lui Hans Christian Andersen

Era pe vremuri un oraș căruia aşa de mult îi plăcea să fie bine administrat şi să aibă mereu străzi noi și curate încât îşi dădea toţi banii de la buget numai pe asta.
Oraşul era plin de viaţă. Veneau o mulţime de străini şi odată au venit şi niște pehlivani care se dădeau drept buni administratori şi spuneau că ştiu să conducă și să îmbrace orașul în haine frumoase de capitală culturală europeană cum nu se mai află altul. Planurile şi desenele erau frumoase, iar ei ziceau că hainele făcute de ei aveau şi o însuşire minunată, anume că toţi cei care nu erau potriviţi pentru slujba pe care o îndeplineau şi toţi cei care erau proşti de dădeau în gropi nu puteau să le vadă.

Straşnice haine! s-au gândit locuitorii orașului. Dacă ne-am face nişte haine de acestea am putea să aflăm care din slujbaşi nu-s buni pentru slujbele pe care le au şi am putea să aflăm care dintre ei sunt proşti şi care sunt deştepţi. Numaidecât trebuie să avem asemenea haine. Şi au dat pehlivanilor o mulţime de parale să înceapă să lucreze.

Cei câțiva şoltici, mulți dintre ei crescuți la piept de un tribun vestit în rele, au înjghebat două războaie de ţesut în primărie, s-au aşezat la conducerea regiilor şi s-au prefăcut că ţes proiecte, dar nu ţeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subţire şi fire de aur de cel mai bun, dar băgau mătasea şi aurul în buzunar şi lucrau la stativele goale până noaptea târziu.

„Oare unde or fi ajuns cu lucrul?”, s-au gândit consilierii locali ai orașului după ce a trecut o bucată de vreme, dar erau cam cu inima strânsă când se gândeau că toţi cei care-s proşti sau nu-s pricepuţi în slujbă nu vor putea vedea stofa. În ce-i priveşte pe ei, n-aveau nicio teamă, totuşi voiau mai întâi să trimită pe altul să vadă cum stau lucrurile. Toţi în oraş ştiau ce putere ciudată are stofa şi fiecare era curios să ştie cât de nepotrivit în slujbă sau de prost este vecinul.

– Să-l trimitem pe city-managerul cel bătrân; e om cinstit şi de încredere, el poate mai bine decât oricine să judece stofa proiectului, fiindcă e înţelept şi nimeni nu-şi îndeplineşte slujba mai bine ca el. Sfetnicul cel bătrân s-a dus în odaia unde pehlivanii lucrau la războaiele goale.
– Doamne fereşte, ce-o mai fi şi asta? s-a gândit sfetnicul şi a deschis ochii mari. Nu văd nimic! Dar n-a spus că nu vede.
Pehlivanii l-au rugat să vină mai aproape şi l-au întrebat dacă-i plac culoarea şi desenul stofei. Şi tot îi arătau stativele, care erau însă goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de văzut nu vedea nimic, fiindcă nu era nimic de văzut. „Oi fi eu prost? se gândi el. N-aş fi crezut; oricum, asta nu trebuie s-o afle nimeni. N-oi fi bun pentru slujba pe care o fac? Nu, nu-i bine să spun că nu văd stofa.”
– Ei, ce spuneţi? a întrebat un ţesător.
– Foarte frumos! a răspuns sfetnicul şi şi-a pus ochelarii ca să vadă mai bine. Nişte culori minunate! Am să spun consilierilor că-mi place foarte mult.
– Ne pare bine, au zis ţesătorii şi au început să spună ce culori sunt şi ce fel de desen are stofa. Sfetnicul cel bătrân asculta cu luare-aminte ca să spună consiliului local tot aşa, şi chiar i-a şi spus, dar în gând își zicea că trebuie să plece cât mai degrabă de acolo, poate sfetnic la Complexul Energetic.
Pehlivanii au cerut şi mai mulţi bani, şi mai multă mătase, şi fir de aur, şi mai mult decât până acuma. Dar le băgau pe toate în buzunarele lor, iar în războaie nu era nici un capăt de aţă, dar ei lucrau ca şi până acum la stativele goale.
Peste câtva timp, Consiliul a trimis chiar un consilier, pe unul independent dintre ei, dar tot aşa de vrednic, ca să vadă unde au ajuns cu ţesutul şi dacă mai este mult până e gata proiectul. Dar şi lui i s-a întâmplat ca şi celuilalt: s-a uitat şi iar s-a uitat, însă cum în stative nu era nimic, n-a putut să vadă nimic.
– Ce ziceţi? Devenim Capitală Culturală Europeană în 2021, nu? l-a întrebat unul dintre pehlivani şi i-a arătat şi i-a spus cum şi ce fel era proiectul care nu se vedea nicăieri. „Prost nu sunt, se gândi sfetnicul. Atunci înseamnă că nu-s bun pentru slujba pe care-o fac! Ar fi ciudat şi asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie să afle nimeni.”
– E foarte frumos proiectul, a spus el consiliului.

În noaptea din ajunul serbării orașului, pehlivanii nu s-au culcat. Au aprins şaisprezece lămpi şi lumea putea să-i vadă cum lucrau de zor să isprăvească problemele orașului. S-au făcut că iau stofă de la stative, s-au făcut că taie cu foarfecele, pe urmă au cusut cu ace fără aţă şi după aceea au spus: „Hainele sunt gata pentru 2021”.

Consilierii locali au venit cu sfetnicii de prin toate regiile subordonate. Pehlivanii au ridicat braţele în sus, ca şi cum ar fi ţinut ceva în mână, şi au spus: „Poftim canalizarea! Poftim spital regional! Poftim stadion!” şi aşa mai departe. „Gropile de pe străzi sunt netede precum coala de hârtie, spuneau ei, când dai în ele nici nu le simţi, dar tocmai asta e frumuseţea.”
– Da, da, ziceau sfetnicii, dar nu vedeau nimic, pentru că nu aveau ce să vadă.
– Ce bine îi vin orașului, ce frumoase sunt! ziceau toţi cei care erau de faţă. Ce cartier chinezesc minunat! Nici nu se poate ceva mai frumos!

Curtenii ziariști care aveau obligația să ducă trena osanalelor prin ziare și emisiuni tv, s-au aplecat, au întins mâinile ca şi cum ar fi ridicat ceva de jos, apoi au pornit prefăcându-se că ţin ceva în mâini; nu îndrăzneau să spună că nu văd nimic.

Partidul din care se trăgeau pehlivanii și șolticii fremăta şi toţi oamenii de pe străzi şi de la ferestre spuneau: „Ce minunate investiții străine are orașul! Ce gard cu termoizolație are cimitirul! Ce bine se circulă în oraș!” Nici unul nu voia să spună că nu vede nimic, fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în gropi. Nici sărbătoarea haiducilor sau caravana lui Axinte nu stârniseră atâta bucurie printre oameni.

– Orașul e dezbrăcat! a spus deodată un copil.
– Asta-i vocea nevinovăţiei! a zis tatăl copilului şi a spus în şoaptă altora ce vorbise copilul.
– E dezbrăcat! a strigat tot poporul.

Consilierii au auzit şi li s-a părut şi lor că poporul are dreptate, dar s-au gândit: „Acuma nu mai putem să dăm înapoi, trebuie s-o ţinem întruna aşa cum am început”. Şi consilierii au mers înainte şi au dus proiectul pe care nu-l vedea nimeni fiindcă nu era nici un proiect.

Publicat în Gazeta de Sud pe 10 noiembrie 2014