Aparatul de radio Estonia semăna cu o noptieră pe patru picioare. Poate și de aceea, mama îl decorase cu un mileu frumos, care avea marele dezavantaj că trebuia înlăturat ori de câte ori doream să ridic capacul pick-up-ului. Marfă rusească, dar prindea bine Europa Liberă. Avea și ochi magic, de un verde intens, care mă ajuta să-mi dau seama când mă apropii de post.

Era o noapte neagră de noiembrie. Printre pocniturile și hârâielile bruiajului, ascultam și nu-mi credeam urechilor: nemții din RDG treceau prin Poarta Brandenburg în Berlinul de Vest. Auzeam urale și strigăte de bucurie. „Tor auf, Tor auf“, „Deschideți poarta“ strigă mulțimea. Încep să plâng. La noi, peste doar unsprezece zile, urmează Congresul al XIV-lea. „Nu vom scăpa niciodată“, îmi spun descurajat în sinea mea. Ochiul magic începe să se lăbărțeze, semn că Europa Liberă e aproape. A trecut mai bine de o lună și stau așezat din nou în fața radioului noptieră. Aud împușcături și țipete. Se transmite din Timișoara. Sunt anunțați mii de morți. Parcă gloanțele șuieră prin dormitor. Mă ghemuiesc instinctiv, de parcă sunt eu cel împușcat.

Ajung dimineață la serviciu și un coleg al cărui tată știu că este „apevist“ gesticulează surescitat. Ne spune icnind: tata e la Timișoara, s-a dat alarmă „Radu cel Frumos“. Mi-aduc aminte, vag, din armată, că ne instruiseră odată că cea mai a dracu’ alarmă e asta. Însemna război. O luasem ca un banc. Începem să comentăm. Fiecare povestim ce auzisem în seara precedentă. E prima oară când constat că toți ascultăm Europa Liberă!

Seara, la televizor, apare Ceaușescu. Vorbește grav și la fel de gângav. E înconjurat de tovarășa și de alți tovarăși care par împăiați. Este și generalul Milea într-un colț. E groasă, îmi spun, dar tot nu vom scăpa de el. Închid televizorul, cu un gust de coclit în gură.

A doua zi, am de terminat un proiect și nu îmi arde să mai comentez. În biroul alăturat, un televizor merge permanent. Se transmite adunarea populară din București. Nu mă uit. Îmi pare aceeași butaforie pe care o cunosc de când mă știu. Deodată, aud un strigăt: „Băăă, gata, a început!“. E Doru, aleargă între birouri ca apucat. Eu o apuc în sens contrar, către televizor, să înțeleg ce se întâmplă. Nimic. Pe ecran văd un carton și, imediat după, reapare Ceaușescu. Dă din mână de parcă o are dezarticulată din încheietură. Are o privire abulică, de șobolan prins în cursă. Continuă discursul. Se aud aceleași urale pe care le știu, vai, atât de bine, „Ceaușescu, PCR“. Mă gândesc că Doru nu a văzut bine.

E 22 decembrie. Se anunță o zi însorită. Mă îmbrac totuși cu șuba. E o șubă de șantier, căptușită cu blană de oaie, pe care mi-a dat-o tata când eram student. Cu ea și cu căciula de nutrie pe cap arăt ca un activist. Când m-a văzut prima oară în șubă și cu nutria pe cap, un coleg de facultate bâlbâit mi-a spus admirativ: „Bă, bă, arăți ca un me.. mer… merceolog!“. Ajung la institut. Fiul „apevistului“ e iar transpus. Ne spune: „Au ieșit Avioanele“! E vorba de muncitorii de la Fabrica de Avioane cu care tot orașul se mândrește. Devenim curioși, eu și încă doi colegi. Ieșim din clădirea Universității pe stradă. Pe lângă noi se precipită în fugă profesori, secretare, asistenți. Fug ca potârnichile. Sunt în principal cei de la ISE. Cei cu „socialismul științific“ și cu „materialismul dialectic și istoric“. Îl văd printre ei fugind îngrozit și pe secretarul de partid pe facultate care m-a acuzat că vreau să mă „infiltrez“ în rândurile partidului. O luăm către Teatrul Național. E plin de soldați înarmați. Nu par în dispozitiv, stau grămadă de parcă se apără unii pe alții. Văd o tanchetă. Mă îndrept către ea. Prin turelă este ieșit un subofițer. Îl întreb: „O să trageți în noi?“. Îl podidesc lacrimile și în timp ce se retrage înăuntru îmi spune: „Cum să trag, am și eu copii!“. Mi se pare rezonabil. Trecem înapoi strada pe care nu circulă nimic. Văd un milițian și mă îndrept către el. Se sperie când ne vede trei și o ia atât de repede la fugă încât șapca îi zboară comic de pe cap. Nu înțeleg ce l-a speriat în halul ăsta. Aud un zumzet și mă întorc către dreapta. Îmi dau seama abia acum ce i-a produs spaima. O coloană urcă dinspre Calea București și o cotește pe Cuza prin fața Universității, către noi. Ne așezăm pe bordură așteptând coloana care se apropie. Mitică, cel care a lucrat la CÎZ, exclamă surprins: „Sunt inginerii de la Avioane!“. Parcă mă electrocutează. Fusesem obișnuit cu rolul conducător al clasei muncitoare. E prima oară când simt solidaritatea de breaslă. Dacă inginerii sunt în primul rând, sunt cu ei. Coloana ajunge în dreptul nostru și pășesc hotărât în primul rând. Ne ținem de braț. O stare euforică mă cuprinde. Scandez alături de ceilalți: „Ceaușescu judecat pentru morții din Banat“, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!“. Chiar nu îmi e frică. Deloc. Aș intra în iad fără să tresar.

Nu mergem mult. La ferestre este multă lume ieșită. Și mai mulți sunt în spatele perdelelor. Zăresc la etajul doi un coleg care face poze. Îi fac cu mâna. E prea departe și nu are cum să mă vadă. Nu știu ce intenționează să facă cu pozele. Târziu m-am gândit că dacă revolta ar fi fost înăbușită, pozele ar fi ajuns la Securitate ca să ne recunoască. Cine știe?! Mai este un cameraman care filmează urcat în cârca altuia. Îl cunosc, e cel care filmează la nunți și botezuri cu o cameră VHS. Îmi scot căciula și o agit către el, doar, doar voi apare în cadru.

Ne oprim. Sunt în partea dreaptă a coloanei, în rândul doi. Privesc printre cei din față și văd soldații în aliniament. Țin automatele amenințător către noi, dar nu știu de ce, îmi par mai înspăimântați ei decât mine. S-a retras și TAB-ul în fața primăriei, iar către noi sunt îndreptate acum și tunurile cu apă de la două mașini de pompieri.

Ar trebui să-mi fie frică că ne împușcă și totuși nu îmi este. Amintirea șuieratului gloanțelor pe care îl auzisem la Europa Liberă în Timișoara, în loc să mă înspăimânte, mă îmbărbătează. Ce dacă trag? De ceva îmi este totuși frică: îmi spun că, dacă vor pune tunurile cu apă pe noi, o să mă ud tot și până ajung acasă, pe frigul de afară, sigur o să răcesc la plămâni. Nu îmi e frică deloc că o să mor împușcat, mi-e groază să nu răcesc pentru că mă știu sensibil și că tot timpul fac amigdalită.

Câțiva din față negociază cu comandanții soldaților. Reușesc ceva pentru că soldații se dau de o parte și se retrag derutați, paralel cu trotuarul. Înaintăm până în fața Consiliului Județean. Din față urcă altă coloană cu care ne unim și astfel se mai umple piața. Continuăm să scandăm. E minunat să scandezi, nu simți nici frigul, nici frica. Ați încercat vreodată?

La un moment dat, încearcă să iasă în balcon Prim-Secretarul. Îl huidium cu sete și se retrage speriat în spatele perdelei. „Suntem mulți?“ mă întreabă colegul mai scund. Mă ridic pe vârful picioarelor și privesc în spate. Nu mi se pare că piața e plină. Scandăm în continuare. Ne și încălzim. Deodată, rumoarea se împrăștie printre noi. „Milea s-a sinucis“. Scandez mai abitir, dar și cu mai mult spor când văd cum piața se umple. Nu trece mult și din gură în gură ciculă zvonul că „Ceaușescu a fugit“! În sfârșit! Încep să râd ca un nebun. Mă îmbrățișez și mă sărut cu cei din jur. Nu știu cine sunt. Nici ei nu știu.

Mulți de lângă mine țâșnesc către ușa principală a Județenei de Partid. Din balconul unde încercase să bâiguie Prim-Secretarul se aruncă cu cărți și cu portretele lui Ceaușescu. Piața s-a umplut acum la refuz! Din ce în ce mai mulți pleacă să intre în clădire. E o adevărată coadă. Sunt sătul de stat la cozi. Eu plec acasă. Mi-am luat rația de libertate. De ce să mai stau? Mă duc să o împart cu familia, dar mai ales cu băiatul meu de un an. O să-i placă când va fi mare.

Publicat în Gazeta de Sud pe 22 decembrie 2014