„A fost odată ca niciodată o țară binecuvântată. Împăratul care o cârmuia era un om drept și înțelept, iar supușii săi trăiau în armonie și bună rânduială. Nu curgea lapte și miere, dar erau multe bune și frumoase. O poveste care se respectă are printre personaje și pe Vrăjitorul cel Rău, fiindcă fără el nu ar exista intriga. Măcinat de pizmă că cei din jur sunt fericiți, trăia într-o peșteră respingătoare, chit că din afară semăna cu un palat indecent de mare. Într-o noapte de smoală, străbătută de tunetele unei furtuni asemănătoare unei crize cum țara nu mai cunoscuse, Vrăjitorul intră în laboratorul pe care astăzi l-ai confunda ușor cu un studio de televiziune, unde își convocă ucenicii troli pentru a-i îndeplini blestemul de a duce împărăția la pierzanie. Zis și făcut, înzestrați în ani buni de practică a magiei negre cu puteri malefice, vrăjiră împreună apa fântânii din fața palatului cu care toți locuitori își potoleau setea în zilele călduroase de vară, încât oricine o bea să-și piardă mințile.

Împăratul află ce se pune la cale. Își chemă imediat slujitorii fideli și montară în jurul fântânii panouri de avertizare scrise cu litere de o șchioapă: «Apă nepotabilă. Consumul în exces poate cauza nebunie!». Este adevărat că fântâna acum vrăjită nu era singura sursă de apă, dar era cea mai comodă fiind ușor accesibilă, celelalte aflându-se la marginea împărăției de unde transportul era destul de obositor. Locuitorii aveau încredere în împărat, așa că înarmați cu găleți ocoleau zilnic fântâna și mergeau hăt departe să se aprovizioneze cu apă. Într-o zi, cel recunoscut ca leneșul și adormitul satului, trecând prin fața fântânii își spuse: de unde până unde să îmi cred eu împăratul, dacă are vreun interes ascuns să ne chinuie și să ne pună pe drumuri degeaba? Se uită în stânga, se uită în dreapta și își scufundă găleata în fântâna blestemată. Ajunse acasă înaintea celorlalți și bău cu sete apa din găleată, ba mai dădu și tuturor vecinilor și acolițiilor săi. Să vezi minune: se uitau unii la alți și nimic nu li se întâmplase, erau la fel de înalți sau de scunzi, la fel de frumoși sau urâți, până și culoarea ochilor le era neschimbată. Hă, hă, hă, izbucni leneșul, v-am spus eu că împăratul dezinformează și doar vrea să ne chinuie, apa e bună, uite că am băut și nu am pățit nimic! Vestea se răspândi cu iuțeala fulgerului. Degeaba împăratul dădu comunicate prin conferințe de presă, supușii, toropiți de căldură, începură pe rând să renunțe la drumul istovitor către fântânile de la margine și să bea apa vrăjită. Societatea împărătească se împărți la început în două, cei care beau apa fântânii și cei normali, care încă aveau încredere în împărat, dar simpli martori la cum se umple țara de nebuni. Zi după zi, numărul celor zdraveni scădea văzând cu ochii, alegând cu toții calea mai lesne de a bea din fântâna aflată atât de la îndemână. Împăratul privea neputincios cum unul câte unul supușii săi înnebuneau, întreaga țară altădată binecuvântată devenind pe zi ce trece un adevărat balamuc. Totul până într-o bună dimineață, când împăratul trezindu-se se uită în jurul său și constată că rămăsese singurul întreg la minte“.
Întrerup acum povestea pentru a fi cinstit și a vă spune că nu îmi aparține, iar ca să nu mă acuzați de plagiat am folosit ghilimele. Am auzit-o undeva sau am citit-o, însă mi-a încântat adolescența. Îmi aduc și acum aminte cât eram de nerăbdător să-i aflu finalul. „Nu sperați să aflați de la mine cine sunt țara, Vrăjitorul, leneșul sau supușii“, pentru că, la fel ca în filmele serioase, vă spun că „orice asemănare cu fapte sau personaje reale este pur întâmplătoare“. Un singur personaj vă pot dezvălui cine este: Împăratul sunteți fiecare dintre voi care judecați cu capul propriu ce se întâmplă în jur și refuzați cu obstinație să acceptați rețete prefabricate de către trolii care se străduiesc să ne transforme viața într-o casă de nebuni.
Sfârșitul pe care mi-l doream poveștii era cel clasic, ca în cele din urmă Vrăjitorul să fie înfrânt de către forțele binelui, vraja rispită, iar trolii ieșiți la lumina soarelui să se transforme în piatră. Din păcate, în viața reală poveștile nu se termină așa cum ne-am dori și nici povestea mea nu are un final fericit.
„Disperat, lipsit de soluții și înfrânt de singurătate, Împăratul se strecură printre nebunii care puseseră stăpânire pe palat, ajunse în fața fântânii blestemate și bău lacom o gură de apă vrăjită. Din acel moment, parcă se simți mai bine. Era și el la fel de nebun ca ceilalți“.

Publicat în Gazeta de Sud pe 16 iulie 2012