Totul a început timid după 1990. Capitaliștii români în formare începeau să caute nevoile pieței pentru a le satisface. Fără mare bătaie de cap, cererea de diplome universitare a fost una dintre primele depistate ca nesatisfăcută de oferta existentă a sistemului de învățământ comunist, anchilozat și depășit, dar care încă măsura relativ corect performanța. Au început astfel să apară primele ateliere de diplome, precursoarele fabricilor de astăzi.

Inițial, fenomenul a fost tratat cu îngăduință de toată lumea, nu doar de cei direct interesați, fie că erau cei care realizau veniturile, fie cei dispuși să plătească o bucată de carton. Se părea că asistăm la un fenomen cu totul inofensiv, care, în ciuda disfuncționalităților evidente, devenea scuzabil în perspectiva atingerii scopului util de a avea un învățământ performant privat similar celui din țările dezvoltate. Orice semn de întrebare asupra modului în care se puneau baze strâmbe acestui sistem paralel era risipit de axioma că privatul este mai bun administrator decât statul. În paralel, pe fondul problemelor economice, natalitatea a început să scadă dramatic după ’90 și implicit populația școlarizabilă. Acest fapt conjugat cu concurența neloială a învățământului privat dispus să condiționeze admiterea doar de capacitatea achitării unei taxe consistente a determinat reducerea substanțială a numărului tinerilor care se îndreptau către învățământul de stat. În disperare de cauză, acesta din urmă a trecut la măsuri de contracarare pentru a se proteja: eliminarea admiterii, introducerea de taxe modice, în general coborârea criteriilor profesionale de admitere și ulterior absolvire, la nivel de avarie. Pentru ca dezastrul să fie total, politicul a început să-și bage coada, transformând în izvor nesecat de voturi crearea de universități de stat în orice localitate mai răsărită.

O nevoie generează o altă nevoie: fabricile aveau acum asigurată materia primă, mai trebuia și forța de muncă „calificată“, acoperită de titluri. Lectori, conferențiari și chiar profesori erau reciclați din absolvenți mediocri de studii superioare, acordându-li-se pe bandă doctorate bazate pe lucrări științifice de valoare îndoielnică sau chiar copiate.

Ucenicul vrăjitor eliberase monstrul din cutie: apare malformația prin care locurile în universități sunt decuplate de la nevoile economiei și devenim pe rând când o țară de avocați, când o țară de economiști, când o țară de absolvenți cu titulaturi care i-ar face pe cei de la Oxford să pălească de invidie. Relații internaționale, drept planetar, înalte științe politice sunt doar ambalaje strălucitoare care, odată înlăturate, constați că împachetau aer. Orice voce rațională care încearcă să arate prăpastia de la capătul drumului este asfixiată de purtătorii medaliilor de tinichea, recitatori ai plăcutelor versuri „Noi suntem români“.
Carnea de tun produsă de fabrici avea nevoie să fie tocată și astfel au început să se modifice inclusiv criteriile de angajare sau promovare în sistemul de stat, ajungând să conteze diplomele de carton, nu doar ca nume, ci și ca număr, școlile înalte de management sau cursurile de-o zi în specializarea expert, musai la Mamaia sau Predeal. Citeam CV-ul unui restructurat dintr-o mare regie de stat și nu mă dumiream dacă avusese timp pentru atâtea specializări, când mai ajungea să și muncească.
Îngăduința inițială a început să ne coste. Ceea ce părea inofensiv și colateral a devenit endemic. Societatea românească a reușit contraperformanța să amestece mâlul cu apa, iar în apa tulbure să nu mai poată deosebi valoarea de impostură. Un profesoraș de liceu cu rezultate mediocre în activitatea profesională, ajuns în poziții administrative înalte, nu se știe cum, pune la îndoială fără a clipi măcar, competența unui academician sau absolvent de Sorbona.

Furtul intelectual devine sport național practicat de miniștri din foste sau actuale guverne. Populația e dispusă să ierte, punând totul pe seama luptei politice, scuzând tâlhăria pentru că nici victima nu e ușă de biserică. Trăim în zilele în care pentru a vedea că negrul e negru, ne trebuie în prealabil verdictul unei comisii de experți. Nu mai poți striga că împăratul e dezbrăcat, pentru că sigur ai un interes și oricum nu s-a pronunțat încă justiția.
Are plagiatul impact asupra nivelului de trai? Nu, atâta vreme cât nu ajunge să te conducă. De ce sunt slariile din Germania mult mai mari decât în România? Acolo, un ministru plagiator, în ciuda încrederii populației de care se bucura, demisionând a rostit cuvintele: „Am fost arogant să cred că pot face dintr-un cerc, un pătrat“. Uite, de-aia!

Publicat în Gazeta de Sud pe 3 iulie 2012