Trag nădejde că profesorul meu din liceu de limba și literatura română, domnul Nicolae Andrei, dascăl emerit, nu va citi acest articol să afle că, în ciuda strădaniilor dânsului, nu mi-a plăcut Caragiale. Motivul este că mi se părea neverosimil, creator al unor personaje cu o tușă exagerată de teatralitate. Nici o clipă la acel moment (mea culpa) nu m-am gândit că la un secol de la dispariția sa voi fi obligat privind în juru-mi să-i recunosc actualitatea. Reîncarnarea lui Cațavencu, Farfuridi sau Brânzovenescu în politicienii zilei de ieri sau de azi mă face să exclam „M-ai învins, nenea Iancu!“.

Primul cuvânt care îți vine în minte caracterizând personajele fictive ale lui Cargiale, reîncarnate astăzi pe Dâmbovița sau pe Jiu, este demagogia. Sunt de părere însă că altă trăsătură, aparent secundară, dar la fel de talentat zugrăvită de către scriitor este mult mai dăunătoare pentru societatea condusă de astfel de politicieni, și anume precaritatea educației și pregătirii lor profesionale. Nu fac parte dintre cei care nu pot accepta ca în discursul public să se mai strecoare un dezacord, pocirea unui cuvânt sau încălcarea din neatenție sau emoție a unei reguli gramaticale. Numai cine nu a vorbit niciodată în public poate fi cu totul neîngăduitor, cum nici reducerea evaluării unei persoane exclusiv la folosirea corectă a limbii nu mi se pare întru totul corectă. Politicieni de pretutindeni „comit“ destul de des astfel de exprimări „nefericite“ care constituie deliciul presei într-o știre de divertisment. La noi însă, ele ascund, din păcate, un adevăr grav prin răspândire și frecvență, anume că bună parte din conducerea societății a încăput pe mâna unor nulități cu ifose. Un astfel de fenomen este cu atât mai nociv cu cât afectează atât ziua de astăzi, dar și pe cea de mâine, oferind modele otrăvite de așa-zise cariere de succes tinerilor în formare. Această ultimă consecință cu adevărat îngrijorătoare a devenit cu atât mai evidentă cu cât rezultatele la examenul de bacalaureat din ultimii ani arată că prea mulți elevi nu mai învață. Camerele de supraveghere nu au avut rolul să prostească sau să creeze blocaje mentale, cum ridicol caută explicații unii diriguitori ai învățământului în fuga lor de răspundere, ci au relevat adevărul crud că elevii nu mai vor să învețe pentru că nici nu mai sunt motivați să o facă. De ce să înveți dacă, luând bacalaureatul la vârsta la care alții termină facultatea, poți mai lesne să „branconezi“ și să ajungi ministru de interne? De ce să înveți sau să transpiri în cariera profesională de atâta efort, când termini facultatea în opt ani ca alții în cinci doar ca să poți explica doct că țăranii ară în iulie (!?) pe bază de proceduri, citez „Cei din mediul rural, ştiţi foarte bine, toată ziua sunt la câmp, hectare întregi de pământ pe care trebuie să le are, să le semene acum, sau să le cultive, sau tot ce au ei ca proceduri“. Este clar dintr-un astfel de citat că e suficient să cunoști „proceduri“ pentru a ajunge președinte de cameră cu mașină la scară. Aveți încredere că un ministru al economiei o va vindeca dacă dă dispoziție să se „debloce“? Eu nu am nici un dubiu că tot blocată va rămâne sub o astfel de conducere.
Am ales cele trei exemple nu la întâmplare, ci pentru a recunoaște că impostura s-a infiltrat nediferențiat în toate formațiunile politice, iar până când astfel de lucruri nu vor fi unanim sancționate, lucrurile nu se vor îndrepta de la sine. Argumentațiile partizane pe tema prostul tău e mai prost decât prostul meu nu sunt rezolvarea, ci supapa prin care astfel de personaje își vor face de cap în continuare și vor vrea să ne conducă profitând de lehamitea noastră. Dacă vom continua scuzarea plagiatului înseamnă să cauționăm impostura pentru că, dincolo de definiția de furt intelectual atât de invocată, acesta este și uzurparea calității de individ de valoare făcută de un incapabil de a dobândi prin forțe proprii un titlu academic. Înțelepciunea populară spune atât de limpede că prostul în sine este inofensiv, dar când prostul se fudulește ca să-și fie însuși destul, atunci să te ții. Astfel de fapte par la prima vedere forme benigne fără implicații negative pentru cei din jur, dar acceptarea sau îngăduința nu sunt altceva decât țesutul care va favoriza metastaza imposturii și amoralității la nivelul întregului organism social.
Cumva, din neatenție, mulți critici ai operei lui Caragiale au nedreptățit două personaje care, deși fac doar figurație, ascund speranța dramaturgului că „o soțietate fără prințipuri“ are șansa revenirii la normalitate. Pe lângă Cetățeanul Turmentat care nu s-a dumirit cu cine votează, există Ionescu și Popescu, cei care sancționează de fiecare dată discursul sforăitor și demagogic. Eu cred cu convingere că în ziua de astăzi Ionescu și Popescu sunt suficient de mulți încât să spună replica „Dacă ne-ntoarcem iar la 1821 fix, ne-am procopsit“. În loc de 1821 puneți dumneavoastră 1991 ca să fim actuali.
Să avem numai succese! Sau succesuri?! Mai știți cum se spune corect?

Publicat în Gazeta de Sud pe 23 iulie 2012